Conferința de după Conferință

Dreptul de semnătură al arhitecților
Screen capture de la Conferința de presă a Conducerii Ordinului Arhitecților despre CNExOAR, unde s-a discutat despre dreptul de semnătură al arhitecților, semnătura de complezență și Conferința Națională Extraordinară a OAR din 28 octombrie 2017

Am urmărit cu interes înregistrarea conferinței de presă de pe 3 noiembrie 2017, cea în care Colegiul Director al O.A.R. a tras concluziile după Conferința Națională Extraordinară din 28 octombrie.

Din tot ce s-a spus în conferința de presă, nu vreau să comentez acele aspecte care mă așteptam să fie tratate „politic”, cum ar fi referirile la motivația votului sau la direcția în care merge O.A.R. în raport cu ce și-ar dori membrii săi. Doresc să mă refer doar la două chestiuni cât se poate de concrete care mi-au atras atenția.

Prima este definirea dreptului de semnătură.

Dreptul de semnătură

Am intrat în O.A.R. chiar de la înființare și îmi amintesc perfect cum ni se explica atunci ideea de „drept de semnătură”; dreptul de semnătură- ni se spunea- îi va diferenția pe arhitecții practicanți de cei nepracticanți și e o chestiune de mândrie profesională să ai drept de semnătură.

Azi aud tot mai des ideea, exprimată mai mult sau mai puțin voalat, că suntem prea mulți arhitecți cu drept de semnătură și că n-ar trebui să ne înghesuim toți la dreptul ăsta de semnătură, că arhitecții pot profesa bine-mersi și fără el. Pentru prima oară am auzit ideea aceasta exprimată limpede în conferința de presă de pe 3 noiembrie, când s-a încercat și o clarificare a definiției dreptului de semnătură: orice arhitect, iată, are voie să proiecteze orice, dar arhitectul cu drept de semnătură are în plus față de arhitectul-simplu-proiectant responsabilitatea în fața clientului și a autorităților, așa că nu există nici un motiv să se înghesuie lumea la dreptul de semnătură.

Hai să admitem de dragul discuției că e așa, „poți profesa ca arhitect și fără drept de semnătură”. Să vedem ce poate lucra un arhitect fără drept de semnătură.

Dreptul de semnătură în Legea 184 și Codul Deontologic

Zicem că el poate fi salariat sub conducerea unui arhitect cu drept de semnătură. Ei bine, arhitectul angajator nu îi poate încredința nici măcar un proiecțel de autorizare a unui gard, pentru că Art. 11 din Legea 184 spune: „Proiectele de arhitectură pentru materializarea cărora legea impune obţinerea autorizaţiei de construire vor fi ELABORATE de un arhitect cu drept de semnătură sau de un conductor arhitect cu drept de semnătură”.

ELABORÁ, elaborez, vb. I. Tranz. 1. A realiza, a da o formă definitivă unei idei, unei doctrine, unui text de lege etc.; a alcătui, a întocmi; p. ext. a redacta.  (DEX 2009)

Așadar, conform legii, un proiect de autorizație de construire trebuie să fie ELABORAT (realizat/ alcătuit/ întocmit/ redactat) și nu COORDONAT de un arhitect cu drept de semnătură, ceea ce impune chiar și arhitecților salariați să aibă drept de semnătură, dacă ei ELABOREAZĂ documentații supuse autorizării.

Dacă nu e salariat, e și mai rău. Articolul 37 din Codul Deontologic al profesiei de arhitect ne spune:

Arhitectului cu drept de semnătură îi este interzisă semnătura de complezenţă, respectiv aplicarea parafei profesionale şi a semnăturii olografe pe documentaţii/proiecte supuse autorizării şi care nu au fost elaborate sub responsabilitatea sa, girând lucrarea întocmită de o persoană care nu este arhitect, de un arhitect fără drept de semnătură sau cu dreptul de semnătură suspendat şi acceptând astfel foloase necuvenite.

Adică, dacă un arhitect cu drept de semnătură îi semnează proiecțelul care n-a fost, carevasăzică, elaborat sub responsabilitatea sa, poate fi acuzat de semnătură de complezență.

Din fericire, ne liniștește Legea 184, care ne reamintește că e obligatorie elaborarea proiectului de către un arhitect cu drept de semnătură, fără nuanța elaborării de către un arhitect fără drept de semnătură sub responsabilitatea unui arhitect cu drept de semnătură; deci, oricum am lua-o, arhitectul fără drept de semnătură nu poate proiecta- nici singur, nici sub coordonarea unui arhitect cu drept de semnătură- nici o clădire care trebuie autorizată.

Înțelegeți acum de ce toată lumea își dorește să aibă drept de semnătură? Nu dintr-o fiță, ci pentru că exprimarea cuprinsă în legea din 2001 e clară, indiferent prin câte întorsături de frază s-ar fi încercat ulterior salvarea situației: ca să elaborezi documentații supuse autorizării, trebuie să ai drept de semnătură. Dincolo de acest enunț limpede, toate celelalte considerații sunt balet semantic. În condițiile legii, arhitectul practicant fără drept de semnătură nu e, în mod real, arhitect; el e desenator tehnic sau, cel mult, tehnician de arhitectură. Poate desena pe computer schițele șefului său, poate întocmi relevee, părți de proiecte și detalii de execuție, poate face randări frumoase, poate plia planșe, poate ieși pe șantier, dar legal el nu poate proiecta singur nici măcar un gard de la A la Z.

În absența dreptului de semnătură, facultățile de arhitectură sunt cele mai îndelungate și mai costisitoare școli de tehnicieni; fără drept de semnătură, arhitectul este egal pe piața muncii cu un absolvent de postliceală și acesta este, stimată conducere O.A.R., motivul pentru care tinerii se zbat atâta să obțină dreptul de semnătură: pentru că nu au făcut șase ani de facultate ca să rămână toată viața la relevee și randări, ci ca să ajungă să proiecteze ei înșiși, să vadă clădiri crescând din mintea lor în realitate. Or, deocamdată, pentru asta le trebuie drept de semnătură.

Uluitor este faptul că, deși un arhitect fără drept de semnătură poate, cel mult, să execute părți de proiecte într-o firmă, nici o lege nu interzice unui inginer să coordoneze proiecte complexe, singura condiție fiind aceea de a avea un arhitect salariat cu drept de semnătură sau contract cu firma/ biroul unui arhitect cu drept de semnătură! Această alunecare logică este un factor favorizant al odioasei semnături de complezență despre a cărei existență conducerea O.A.R. dă semne, în sfârșit, că a auzit.

Semnătura de complezență

Și iată-mă ajunsă la a doua chestiune care mi-a atras atenția în conferința de presă de ieri: semnătura de complezență. „Semnătura de complezență nu prea se poate dovedi„, am auzit în conferință.

Ba se poate, deciziile din ultimii ani ai Comisiei Naționale de Disciplină- unele dintre ele deja validate de instanțe- demonstrează acest lucru. Filiala noastră a reușit să răzbată, au mai reușit colegii din câteva filiale, nu le enumăr aici să nu-mi scape vreuna (mă tem că nu le știu pe toate și cred că niște comunicări ritmice ale deciziilor CNDOAR către toate filialele ar ajuta foarte mult, membrii nu ar întreba mereu „de ce nu se face nimic cu semnătura de complezență”, ar afla că se face).

Semnătura de complezență în Filiala Nord-Vest a OAR

Semnătura de complezență face ravagii în organizație și este, după părerea mea, principala cauză atât a tarifelor mici, cât și a arhitecturii proaste și, în general, a stimei scăzute pe care societatea românească o are azi pentru arhitecți. Ca să vă conving de asta, vă spun că o cercetare pe care filiala noastră a întreprins-o în cursul anului 2016 cu referire la proiectele din 2015 a arătat că, dintr-un total de 1055 de proiecte semnate de cei 63 de arhitecți activi ai filialei Nord-Vest, 498 de proiecte au fost semnate de 6 (șase) dintre ei. 498 din 1055. Jumătate din proiectele din județ au fost semnate de șase arhitecți, în timp ce cealaltă jumătate- de 57 de arhitecți! Majoritatea covârșitoare a arhitecților dintr-o filială mică se bat pe jumătate din piață, cealaltă jumătate fiind acoperită de semnătura de complezență aplicată de șase oameni- și ne mirăm că arhitectura României arată dezastruos!

Împotriva celor șase, Consiliul Teritorial a deschis acțiuni disciplinare; după parcurgerea întregii proceduri disciplinare, pentru cinci dintre ei CNDOAR a pronunțat hotărâri de suspendare a dreptului de semnătură. Trei dintre aceste hotărâri sunt deja în vigoare, două sunt încă prin instanțe.

Deci, se poate și cu ocazia asta încurajez toate filialele să creadă că se poate și să nu dezarmeze. La noi s-a putut într-atâta, încât azi aflăm de întocmitori de proiecte care roagă funcționarii publici din alte județe: „zi-mi și mie pe cineva care semnează, că în Maramureș nu mai vrea nimeni să semneze”. Imaginați-vă cum ar fi dacă nu ar găsi nici în alte județe.

Semnătura unui arhitect

Adaug, totuși, părerea mea – deși voi enerva pe mulți – că semnătura de complezență a apărut ca o necesitate a pieței în acel moment în care pentru absolut orice investiție, cât de măruntă, din țara asta s-a impus semnătura unui arhitect. Îmi amintesc perfect motivația acestei obligații ca fiecare gard și fiecare magazie să aibă semnătură de arhitect: „încadrarea unei mici construcții în sit poate distruge sau poate salva peisajul„. E o idee nobilă și cât se poate de adevărată, dar dacă ar fi fost și aplicabilă, toată România ar fi azi o expoziție de mică arhitectură superbă, un rai al anexelor gospodărești și gardurilor impecabil integrate în peisajul construit. ÎNSĂ NU E, pentru că realitatea bate teoria, iar onorariul pe care ar trebui să-l perceapă un arhitect ca să facă proiectele astea (pentru proiectare/ avizări/ deplasări din orașul de domiciliu la teren și la primăria locală) s-ar apropia, probabil, de valoarea de investiție. De aceea, micile anexe din mediul rural sunt și azi proiectate de câte un localnic- topograf, subinginer, inginer minier- căruia îi semnează un arhitect. Câți dintre noi acceptăm genul acesta de comenzi mărunte, a căror onorare ne costă mai mult decât putem tarifa? Le refuzăm și ne prefacem a nu ști că le va semna bătrânul căruia nu-i mai pasă de sancțiunile noastre disciplinare.

***

Închei, răspunzându-i aici și colegei care îmi explica într-un comentariu despre „abordarea holistică” pe care ar avea-o arhitecții în plus față de ingineri: stimată colegă, în România reală, nu orice șopron are nevoie de prețioasa noastră abordare holistică. Poate că arhitectura României ar răsufla ușurată dacă legea le-ar permite arhitecților să se concentreze pe investițiile care au cu adevărat nevoie de valoroasa lor abordare, lăsând oamenii să-și facă gardurile fără holism și fără atâtea ștampile.

S-ar putea să fim cu toții plăcut surprinși de rezultat.

Ina Gabriela Funețan

10 thoughts on “Conferința de după Conferință

  1. Fenomenul de la voi mai trădează un fenomen, acela al proiectelor care sunt servite de funcționarii din primării așa-zișilor arhitecți „agreați”. Asta se leagă cu procedurile greoaie și birocratice ale sistemului de autorizare a construcțiilor.

  2. Din păcate, sunt servite ne-arhitecților, că dacă ar fi servite arhitecților tot ar fi ceva: cel mai slab arhitect face o fațadă mai bună decât un frigotehnist- și când spun „frigotehnist”, crede-mă că nu mi-a venit acum, din întâmplare, termenul ăsta în minte…

    1. Dar frigotehnistul o face mai ieftin. Uitati-va, va rog, la publicitatea stradala sau televizata. Cate reclame pun accentul pe calitate si cate pe pretul mic, mic de tot? Ieftin, ieftin, ieftin. Eu mai ieftin, tu mai ieftin, el/ea mai ieftin, noi mai ieftin, voi mai ieftin… Vorba unui prieten: „Daca mai vine unul la mine si zice ca vrea ieftin, cred ca ii dau cu ceva in cap.”
      Daca ar exista onorarii minime (decente), atunci beneficiarul, daca tot trebuie sa plateasca acea suma, va prefera sa o plateasca unui arhitect. Onorariile minime ar ameliora problema calitatii slabe a arhitecturii mult mai mult decat planul de formare continua obligatorie. Si mai ieftin! 🙂

        1. A incercat cineva pana acum sa gaseasca un sistem eficient? Sigur se poate gasi cel putin unul. Dar mai este o problema ascunsa. Multi nu vor dori onorarii minime. Acestia nu vor dori un astfel de sistem deoarece este singura lor arma competitiva. In ce proportie sunt acestia, daca sunt majoritari sau nu, nu pot spune, insa sigur sunt multi.

  3. Eu spun sa nu va tare umflati in pene ca nu schimbati dumneavoastra acum toata tevatura… cum sa vina cineva la arhitecti ca si dumneavoastra cand cereti pe un proiect de casa cate 3-4000 de euro… sunt niste hartii DOAMNA… iar filiala OAR din cate faceti parte oare de cine este condusa?! De cine conduce jumatate din oras … asa ca lasati oamenii sa isi faca fiecare treaba .

  4. Primavara, 2011. Sinaia. Consiliul National se intruneste la Sinaia, caci acolo are loc seara si Balul Arhitectilor si are (surprinzator?!) un cvorum fulminant.
    Colegul Adrian Soare, de la pupitrul Colegiului Director, propune o tema de relfectie+dezbatere (fara materiale-suport, fara vot, doar discutie):
    ce-ar fi daca am initia (o modificare legislativa?) ruperea monopolului arhitectului asupra DTAC pentru ORICE constructie din Romania? Ce-ar fi sa lasam garduri, grajduri si firme luminoase „la liber” si arhitectii sa inceapa sa faca arhitectura? macar de la casute in sus? Si aici incercam sa tinem toate stachetele la un nivel mai ridicat?
    Stupoare. Rumoare. Cacofonie de: „sunteti nebuni!”, „o sa ne aduceti la sapa de lemn”, ” vom muri de foame”, „cum sa renuntam la dreptul nostru?”.
    Serios?
    Acelasi CN care peste cateva sedinte respingea introducerea unui mecanism de control care sa verifice pentru inceput conformitatea declaratiei pe proprie raspundere din cererea de emitere a dovezii de luare in evidenta. 1-3% din membri pe parcursul unui an, random generator, nu in doi ani consecutivi (decat la sesizare disciplinara) etc.
    Motivul respingerii: „asta va da nastere la abuzuri din partea filialelor”, ” va fi o vanatoare de vrajitoare”, „de ce sa-i evidentiem public pe cei care calca pe bec, ca doar sunt colegii nostri”, ” nu credem ca e atat de grav fenomenul” etc.

    Cred ca lucrurile trebuie asezate bine de acasa. Cum sa pornesc de la premiza ca presedintele filialei, ales de conferinta teritoriala, e un tradator al profesiei? Eventual dictator, pe alocuri. Daca e o problema reala, de ce l-am ales?
    Cum sa fac schimbari in functionarea organizatiei (la filiala sau nivel national), atat timp cat forul de conducere decizional nu interiorizeaza problemele pe care le trateaza?

    Ce-ar fi sa-l responsabilizez pe fiecare ales printr-un contract de mandat cu filiala sa?

    A, ba nu, stai. Tocmai am ales, prin vot, ca nu vrem asta.

Lasă un răspuns