Alegeri OAR

Alegeri OAR - Articol de Ina Gabriela FunețanPe 28 octombrie 2017 a avut loc la București Conferința Națională Extraordinară a Ordinului Arhitecților din România, conferință care a avut ca scop votarea Regulamentului O.A.R., a Regulamentului-Cadru al filialelor și a organigramei OAR. Documentele nu sunt noutăți, ci e vorba despre modificări la documentele aflate azi în vigoare.

Oarecum surprinzător, documentele au fost respinse cu majoritate -nu zdrobitoare, totuși majoritate- de voturi. De ce surprinzător? Pentru că OAR a funcționat până azi sub privirea oarecum indiferentă a membrilor săi, votul fiind cumva inerțial la toate nivelurile organizației, din filiale până la vârf. Votul din 28 octombrie demonstrează că are loc o anumită „trezire civică” a arhitecților pe care o consider salutară.

Fac în continuare câteva considerații asupra acestui vot, acum că au trecut două zile și impresiile s-au sedimentat oarecum.

Încep prin a exprima opinia mea că rezultatul din 28 octombrie nu s-a referit neapărat la documentele supuse votului: acestea erau, oricum, mai bune decât cele aflate azi în vigoare. O dată ce din forma finală a documentelor dispăruse încă de la ultimul Consiliu Național obligativitatea mult-hulitei „dezvoltări profesionale continue”, în regulamente nu se mai aflau prevederi sau exprimări de natură a coagula o majoritate „contra”. Sigur că unii puteau fi nemulțumiți de înființarea centrelor teritoriale de competență, alții de reducerea numărului de delegați în Consiliul Național, dar nici una dintre aceste chestiuni nu erau atât de arzătoare pentru MAJORITATEA celor prezenți astfel încât să constituie motivul respingerii documentelor.

Convingerea mea este că votul a funcționat mai degrabă ca un vot de blam la adresa tuturor conducerilor OAR de la înființarea sa până azi și ca un semnal de alarmă asupra situației profesionale și personale tot mai precare a arhitecților din România. A fost un vot generat de extrem de proasta comunicare dinspre vârf spre membri și chiar de elitismul, aroganța și indiferența cu care majoritatea arhitecților s-au simțit tratați de conducerile succesive ale organizației lor profesionale.

Personal, am votat „Pentru”. Am depus amendamente la proiectele de regulamente și am participat la toate ședințele de Consiliu Național în care s-au discutat acestea. Am avut surpriza să constat că în ședințele de Consiliu Național se exprimă opinii vehemente și, uneori, chiar contondente, că fiecare amendament se discută intens și forma finală a fiecărui paragraf se negociază până ce majoritatea celor prezenți cade de acord asupra sa. Deci, nici vorbă de lipsa de receptivitate și transparență pe care mă temeam că o voi întâlni în Consiliul Național- poate că, o dată ce OAR a început să-și transmită ședințele online, va face acest lucru și cu ședințele de Consiliu Național pentru ca toți membrii să constate, așa cum am constatat eu, că nu sunt niște ședințe oculte, ci niște discuții foarte aprinse încheiate cu vot deschis.

Participând la discutarea amendamentelor mele, am mai constatat două chestiuni: prima- că cvorumul în Consiliul Național e mereu „la mustață”, pentru că membrii CN- aleși de filiale, depozitari ai voturilor colegilor lor- nu participă la ședințe sau părăsesc sala după ce fac prezența. A doua- că sala devine adesea de nestăpânit, pentru că spiritele se încing și discuțiile degenerează până la a deveni incoerente și neproductive. Din aceste motive am fost de acord cu două prevederi importante ale noului regulament: responsabilizarea membrilor CN prin contracte de mandat și reducerea numărului de membri CN.

De fapt, arhitecții nu știu cât de importanți sunt delegații lor în Consiliul Național: aceștia sunt „parlamentarii” lor, aceștia votează politicile OAR și tot aceștia sunt „veriga lipsă” între conducerea centrală și filiale. Da, stimați colegi, dacă vă simțiți insuficient informați asupra activității OAR Central, e pentru că delegații pe care i-ați votat nu vă informează. Sau, mai rău, poate nici măcar nu vă reprezintă, folosind ședințele de CN doar ca pe prilejuri de shopping prin București- că deh, tot le sunt plătite din cotizațiile dvs. cazarea, masa și deplasarea. Și da, stimați colegi, dacă ceva vă nemulțumește în activitatea OAR, trebuie să știți că acești aleși ai voștri, membrii Consiliului Național, pot să aducă nemulțumirile dvs. în discuția „parlamentului” profesiei și lor ar trebui să vă plângeți; câți dintre voi știu cum se numesc membrii CN pe care i-au votat să reprezinte filiala?

În ceea ce privește comunicarea dintre OAR și membri: e cu adevărat defectuoasă și generează neîncredere de ambele părți. Chiar și după ce PNDPC era deja contestat vehement pe rețelele sociale, promotorii săi continuau să susțină public că totul e perfect, foarte bine gândit și doar faptul că arhitecții nu-l înțeleg face ca ei să-l conteste. Cum ar veni, „noi am făcut o treabă excelentă, dar arhitecții sunt cam prostuți și nu pricep„- sunt sigură că nu așa gândeau, dar așa au comunicat și n-a fost bine.

Totuși, cea mai mare parte de vină în privința comunicării o au consiliile teritoriale și delegații CN în relația cu membrii filialelor: recent, am constatat, discutând cu o colegă dintr-o altă filială, că habar nu avea că are asigurare profesională plătită de OAR, deși asigurările tuturor membrilor sunt în vigoare de aproape un an. Deși în secretariate ajung procesele verbale ale ședințelor de Consiliu Național și toate documentele privind strategiile și politicile organizației, în multe filiale nu se practică distribuirea acestora mai departe către membri; există și varianta în care ele se distribuie, dar membrii nu au răbdare să le parcurgă și se declară nemulțumiți că sunt „spamați” de secretariate cu documente neinteresante. De asemenea, filialele nu întocmesc sau nu transmit procesele verbale ale ședințelor consiliilor teritoriale sau ale colegiilor directoare, astfel încât membrii filialelor au senzația că aleșii lor se întrunesc în ședințe misterioase pentru a pune la cale ilegalități.

Poate că, o dată descoperite binefacerile comunicării online, toate aceste probleme vor fi rezolvate; mai mult decât atât, o modalitate de „recoltare” directă a opiniilor, propunerilor și plângerilor de la nivelul membrilor la vârf ar putea fi implementată- fie prin SIOAR, fie prin alte mijloace-, astfel încât fiecare membru să poată fi ascultat și să poată participa la reglementare și decizie în deplină cunoștință de cauză. Ca să nu mai vorbim de dezbateri și vot online care, oricum, vor deveni la un moment dat inevitabile pentru că tehnologia ne împinge de la spate.

Despre problemele arhitecților

Sunt multe și diverse, le cunosc foarte bine atât din propria activitate profesională, cât și din discuțiile cu colegii.

Totuși, din observațiile mele, adevăratele probleme ale arhitecților nu sunt neapărat de resortul OAR, ci țin de evoluția societății: într-o lume tot mai dinamică, mai globalizată și în care informația este tot mai ușor accesibilă, devenim inutili. Da, nu ne place să recunoaștem asta, dar în lumea în care un elev de clasa a zecea poate reproduce un proiect de casă descărcat de pe net cu ajutorul unui soft descărcat de pe net, un subinginer mecanic poate întocmi niște dosare de autorizare cu proiectul elevului și un arhitect îi pune ștampila (singurul pas în care arhitectul mai e cu adevărat necesar în acest proces), noi devenim inutili. Argumentele noastre- „da, dar numai noi știm cu adevărat să proiectăm, vor face o casă proastă fără noi” etc.- sunt ridicole, câtă vreme cetățeanul e cât se poate de mulțumit cu casa făcută după proiectul elevului. Convingerea noastră că fără noi nu se poate trăi ne aruncă deja la periferia procesului de construire și această situație se va amplifica, pe măsură ce procesul de construire devine tot mai pragmatic, mizând pe costuri mici și performanțe inginerești mai mult decât pe imagine.

Există două soluții posibile la această problemă care se va amplifica în anii ce urmează.

Prima ar fi responsabilizarea totală a arhitectului în forma finală a construcției: când responsabilitatea totală- de la așezarea clădirii pe teren și relația cu vecinătățile până la soluțiile tehnice detaliate și corespondența realității cu proiectul- va aparține arhitectului, va dispărea și practica atât de răspândită a proiectării doar la nivel PAC, și cea a subproiectării pentru nespecialiști, și cea a semnăturii de complezență și vom putea cere și tarifele pe care considerăm că le merităm. În ultimii ani, responsabilitatea a fost împinsă de legislație mai degrabă către ingineri- mai pregătiți prin prisma profesiunii lor pentru așa ceva- și acesta este adevăratul motiv pentru care ei sunt tot mai prezenți pe piața noastră: câți dintre noi sunt capabili să și întocmească o documentație, să avizeze/ autorizeze și apoi să controleze procesul de construire de la trasare până la recepție? Să recunoaștem, în cazul proiectelor mici, cei mai mulți dintre noi ne oprim după autorizație, eventual mai trecem o dată- de două ori pe șantier și apoi facem referatul de recepție. Inginerii sunt capabili să facă toate astea cap-coadă, chiar dacă produselor lor le lipsesc componenta estetică și cea de integrare în sit (uneori, nici măcar astea nu le lipsesc). Aici ar avea un cuvânt greu de spus facultățile de arhitectură care și azi insistă mai mult pe partea teoretică a meseriei decât pe cea practică, dezarmându-și astfel absolvenții încă dinainte de a-i arunca „pe piață”.

Cealaltă soluție este mai puțin riscantă și mai interesantă: implicarea socială. Trebuie să ieșim din comoditatea proiectării mărunte pe atâția-euro-la-metru-pătrat și să devenim actori sociali.

Prima soluție- responsabilitatea totală- necesită o schimbare totală a paradigmei în legislația construirii și OAR ar putea presa atât pentru modificarea cadrului legislativ, cât și pentru adaptarea învățământului de arhitectură la cerințele pieței actuale- dar trebuie să recunoașteți că vă e frică de această responsabilitate și că ați fi nemulțumiți dacă ea ar deveni realitate.

A doua soluție e la îndemâna tuturor și unii dintre noi au înțeles asta, începând deja să aloce din timpul lor pentru proiecte sociale: implicare voluntară în rescrierea normativelor de protecție la foc sau de proiectare a școlilor, acțiuni de salvare a patrimoniului vernacular sau a celui cultural/ istoric, clădiri dedicate comunităților defavorizate, activitate voluntară în educație de arhitectură, revitalizarea unor comunități periferice prin reinventarea ocupațiilor tradiționale, oferirea de proiecte gratuite pentru situații de urgență, pentru dotări sociale sau pentru familii defavorizate și așa mai departe. Arhitecții care au înțeles să ofere timpul și experiența lor pentru a fi de folos societății sunt cei pe care nemiloasa și previzibila evoluție a societății nu-i va exclude- pentru că, stimați colegi, societatea nu renunță la oamenii de care are cu adevărat nevoie. În acest sens, strategia pe termen lung a OAR era bună, întrucât scotea arhitecții din zona de confort a micilor „colaborări”, obligându-i să devină prin eforturi proprii acei profesioniști indispensabili societății. În pofida votului de sâmbătă, arhitecții vor înțelege la un moment dat că șansa lor de a supraviețui pe piața proiectării nu e un OAR care să se certe cu funcționarii prin primării, ci efortul propriu de reprofesionalizare pe care, mai devreme sau mai târziu, vor fi nevoiți să-l facă.

Așadar, întrebarea corectă nu este „ce face OAR pentru noi”, ci „ce face fiecare dintre noi pentru societate” și răspunsul la întrebarea asta este cheia supraviețuirii noastre profesionale.

În final, revin la votul din 28 octombrie și spun încă o dată că a fost o surpriză plăcută, demonstrând că nu suntem o masă amorfă, ci o comunitate activă; totuși, efervescența care a dus la rezultatul știut va rămâne inutilă dacă nu va fi urmată de o implicare reală a membrilor nemulțumiți în toate procesele ce urmează: alegeri în filiale, previzibila rediscutare a regulamentelor și așa mai departe. Dacă vreți o schimbare, trebuie să fiți parte a schimbării. Fiți voi lideri mai buni decât cei pe care-i contestați sau susțineți lideri mai buni. Candidați pentru poziții în filiale și în Consiliul Național, implicați-vă în comisii și în grupuri de lucruri, propuneți soluții, luați inițiativa. Trebuie să fiți conștienți că veți cheltui foarte mult timp în mod voluntar și că acesta este lucrul cel mai greu de făcut: să lași deoparte muncă, predări și să te dedici atingerii unor obiective din care nu vei câștiga ceva direct și imediat. Dacă cei care au făcut asta până acum vă nemulțumesc, asumați-vă aceste neajunsuri și faceți lucrurile mai bine decât ei.

Pentru că, stimați colegi, e greșit să spargem ferestrele dacă nu suntem pregătiți să le înlocuim.

Ina Gabriela Funețan

4 thoughts on “Alegeri OAR

  1. „Pentru că, stimați colegi, e greșit să spargem ferestrele dacă nu suntem pregătiți să le înlocuim.” – nu a fost spart nici macar un colt de geam. pur si simplu li s-a turnat o galeata de apa rece in cap.
    „Convingerea noastră că fără noi nu se poate” – aceasta este principal vina a sistemului de invatamant. Asa suntem invatati in scoala.
    „„noi am făcut o treabă excelentă, dar arhitecții sunt cam prostuți și nu pricep„- sunt sigură că nu așa gândeau, dar așa au comunicat și n-a fost bine.” – nu doar pe internet dar chiar si in direct au sustinut acest lucru. definitoriu este discursul doamnei Anamaria Zahariade.
    „Convingerea mea este că votul a funcționat mai degrabă ca un vot de blam la adresa tuturor conducerilor OAR de la înființarea sa până azi și ca un semnal de alarmă asupra situației profesionale și personale tot mai precare a arhitecților din România” -foarte correct. de la infiintarea OAR exista aceleasi probleme de conducere si decizii luate doar de sus in jos. acum 16 ani cand am pus intrebari mi-sa spus ca aceste se vor rezolva in timp dar ca este obligatorie infiintarea ordinului ca „ne-o cere Europa”. iata ca acum suntem in aceeasi situatie si conducerea, mai ales central, nu doreste rezolvarea acestor probleme capital.
    „dar nici una dintre aceste chestiuni nu erau atât de arzătoare pentru MAJORITATEA celor prezenți astfel încât să constituie motivul respingerii documentelor.” – ba da erau foarte arzatoare. pentru ca prin politica pasilor mici se incearca confiscarea profesiei. sub presiunea catastrofei economice arhitectii au devenit in general mai atenti la initiativele conducerii.

  2. Iata o abordare discutabila : „fiecare amendament se discută intens și forma finală a fiecărui paragraf se negociază până ce majoritatea celor prezenți cade de acord asupra sa”.
    Daca se porneste de la esenta unui regulament/concept catre detaliu/articol, se poate ajunge la altceva, nu la o simpla modificare/amendare.
    Ca un simplu membru cotizant, am avut imaginea unei organizatii profesionale capabila sa se implice in gasirea echilibrului dintre cererea si oferta din piata de constructii.
    Apreciez munca si timpul pe care delegatii le-au dedicat.
    Ma intreb daca organizatia si-a indeplinit menirea.

  3. Da, suntem o meserie impinsa in fundal. Nu sunt de acord cu faptul ca inginerii se descurca mai bine decat arhitectii in meseria noastra. In realitate, noi in prezent ii protejam – si explic si de ce: eu, in contractul meu, am o clauza care spune ca dupa acceptarea solutiei de arhitectura, si inaintatea ei catre structurist, nu mai fac modificari. Este o clauza care il protejeaza si pe el, si trage si la mine o linie – ca undeva se termina balamucul. Asta vara, un client al meu s-a trezit sa-mi sune structuristul sa ceara niste modificari, si acesta a acceptat, fara sa ma consulte. De atunci, clientul n-a mai terminat cu modificarile, dupa 2 ture structuristul meu a intrat in crize de nervi si nu-i mai raspunde la telefon, iar eu trebuie sa o fac pe mediatorul – pana intr-un moment in care beneficiarul vrea sa schimbe structuristul – care urla ca „facem modificari de 3 luni”. Nu, el face modificari de 3 luni, eu le fac de 5, si eu le fac la fiecare proiect. El zice ca noi producem 10 planse pe langa ale lui 50, dar nu vede cele 10 variante anterioare si orele de discutii. Sunt ingineri care se ocupa de avizari – dar nu mai fac inginerie, devin doar „sefi de proiect”. In general, nu au imaginea holistica asupra constructie pe care o avem noi. A crede ca stiu mai bine decat noi cu ce se mananca chestiunea e o eroare grava.

    Unde suntem grav deficitari este partea economica. Majoritatea arhitectilor considera ca a-ti face devizele este o degradare. Partea unde putem castiga teren este asta – sa stim solutii si costuri. Cred ca si negocierea materialelor pentru client poate fi un avantaj pe care il putem castiga.

    „În pofida votului de sâmbătă, arhitecții vor înțelege la un moment dat că șansa lor de a supraviețui pe piața proiectării nu e un OAR care să se certe cu funcționarii prin primării, ci efortul propriu de reprofesionalizare pe care, mai devreme sau mai târziu, vor fi nevoiți să-l facă.”
    Nu vreau ca OAR-ul sa se certe cu functionarii prin primarii. Ma cert eu cu ei. Ceea ce vreau este ca in momentul in care un functionar se trezeste sa interpreteze legea cum a visat el dupa ce a mancat ceva care nu i-a picat bine, OAR-ul sa ma ajunte confirmand-mi (sau, daca este nevoie, infirmandu-mi) pozitia – strict in chestiune legate de lege. Si am dreptul sa cer asta, conform art.2, lit. d, din propriul regulament. Nu am inventat eu regulamentul, OAR si l-a asumat.

    ” Așadar, întrebarea corectă nu este „ce face OAR pentru noi”, ci „ce face fiecare dintre noi pentru societate” și răspunsul la întrebarea asta este cheia supraviețuirii noastre profesionale.” – eu cred ca o intrebare nu o exclude pe alta. Atat timp cat platesc o cotizatie, o taxa pe proiect, iar clientii mei platesc o taxa de timbru de ARHITECTURA, eu cred ca am dreptul sa intreb si ce face OAR pentru noi.

    „Pentru că, stimați colegi, e greșit să spargem ferestrele dacă nu suntem pregătiți să le înlocuim.” – cateodata, cu toate ca tie iti place foarte mult casa pe care ai desenat-o, clientul iti spune ca nu este ceea ce vrea el. Nu-i spui atunci ca a spart geamul, ci te intorci la planseta, pentru ca, in definitiv, este casa lui. Eu cred ca ordinul, de-a lungul timpului, a uitat (daca a stiu vreodata) ca e casa noastra.

  4. Este de departe cel mai matur articol scris de un arhitect pe care am avut ocazia sa-l citesc. FELICITARI.
    Ma rezum la a face o subliniere in cel mai sensibil subiect atacat de colega Ina Funetan: intr-adevar meseria de arhitect este „pe duca” si daca nu intelegem acest lucru vom fi victime sigure. Exista o sintagma care rezuma totul: „ca sa primesti, mai intai trebuie sa dai”. Cele doua solutii anvizajate de autoarea articolului (1) responsabilizarea si (2) implicarea voluntara sunt esentiale. Arhitectul nu mai poate fi cel care face case. Arhitectul trebuie sa faca mult mai mult si in acelasi timp mult mai putin. „mult mai putin ?” DA. trebuie sa parasim scaunul unde stam la computer 16 ore pe zi, facand in cea mai marea parte a timpului treaba pe care o faceau pe vremuri desenatorii si proiectantii si sa ne rezumam la conceptie si coordonare. „mult mai mult” ? DA nu la planseta ci in relatia cu ceilalti actori in procesul de constructie. Cei care o fac inca de acum stiu despre ce vorbesc. Nu ne castigam respectul in societate randand imecabil ci implicandu-ne in a rezolva probleme. Partea de proiectare va deveni pe zi ce trece treaba IT-istilor in timp ce arhitectii vor trebui sa devina coordonatori, consilieri, oamenii cu idei si cu solutii. Trebuie sa ne facem indispensabili. Altfel treaba asta o pot fafce inginerii, si o fac deja mai bine ca noi pentru ca au inteles mai demult lucrurile astea. Cat despre implicarea voluntara in procesul legislativ, de avizare, etc. este ESENTIAL. Am obosit sa tot aud placa „ce face OAR in sensul asta ?” OAR nu este o realitate palpabila. OAR este facut din noi, membrii organizatiei. Cine sa se implice daca nu noi ? O entitate fictiva ? Propunerile pentru Tezele care vor sta la baza noului Cod al Urbanismului si Constructiilor, la care am lucrat cativa arhitecti, alaturi de cativa colegi ingineri, au fost trimise pentru concultare atat membrilor UAR cat si membriloe OAR. Reactia a fost ridicola: mai putin de 10 contributii la OAR si ZERO din partea UAR. Cam la fel a fost pentru P118, unde Florin Enache a facut eforturi mari sa atraga colegi in debatere, cam la fel a fost cu Legea 50 sau Legea 350.
    RESPONSABILIZARE si VOLUNTARIAT
    Felicitari Ina Funetan

Lasă un răspuns